conexiuni

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lucian Blaga_Eu nu strivesc corola de minuni al lumii_1919

Când caut cu disperare un gând sau o faptă, totdeauna găsesc răspunsuri colaterale care mă aruncă, precum o centrifugă, spre alte începuturi pe care nici nu puteam să le întrezăresc în noianul de fapte făcute sau gândite.

Cum iarna asta nu prea vrea să-şi găsească sfârşitul, mă întreb dacă şi noi, la fel ca ea, ne agăţăm cu disperare de ceea ce noi numim viaţă sau amăgirea ei, cu riscul de-a răni ceea ce Divinul a creat pentru noi: viaţa.

Întotdeauna vreau să  găsesc răspunsurile ascunse în întrebări capcană, care mă alambichează şi mă învârt într-un noian de dorinţe ascunse şi nelămurite. Cum iubesc cu disperarea unui muribund,  nu găsesc ceea ce am căutat scormonind până la dureri inimaginabile, dar paloarea albicioasă a lunii îmi va destăinui ceea ce eu am ştiut totdeauna aproape inconştient. Mă doare carnea în sfâşieri prelungi şi obsesive, iar trupul sfârşit de căutări repetate se zbate în clipe febrile de iubiri fără să fi ştiut când trebuie să mă opresc.

Nu visele ce dor mă alungă din sfera alburie a dorinţelor pământene, ci mai degrabă frământările ce-mi sfâşie carnea ca şi cum începuturile de zi pot fi perpetue şi identice. Mă robotizez, sau chiar am fost în trecutul meu nu prea îndepărtat un zombi ce-şi frământă trupul în lungi drumuri fără întoarceri sau începuturi.

Mă dor gândurile că începutul meu de azi poate este un fiasco, şi mă duc spre un univers necunoscut cu aviditatea unui copil flămând şi inocent.

Am uitat să iubesc curat, fără patimi şi uri, am uitat să dau ceea ce Divinul mi-a dăruit, am uitat că sunt doar un om aici, iar Dincolo, rămăşiţele de aici îmi vor purta dureri continui.

Îmi caut cu tremurul unui alcoolic, legătura cu ce-am fost cândva, sau chiar cu ce voi fi în curând, dar nu pot găsi decât un câmp gol, fără seminţele unui nou început obsesiv şi perpetuu. Să fie oare încercarea la care fiecare dintre noi este supus de însuşi spiritul ce ne aparţine doar în vise?

Iubesc tot ce poate-mi da pământul, chiar şi ultima fărâma de ţărână ce se-aşterne tumultos peste trupul meu ce cândva va înceta să mai caute ceva. Iubesc pământul pe care cu nevolnicie calc, iubesc parfumul lui ce-mi invadează existenţa căci el este legătura mea cu tine Divinitate!

Îmi caut cu disperare legăturile cu cel ce întotdeauna eu am fost,  bâjbâi prin întunericul creat de mine, şi sper cu frenezie, că acolo, unde nici eu nu ştiu că pot ajunge, voi dezbrăca haina cea de gheaţă, iar Dincolo voi fi ceea ce am fost cândva. Mă caut în aerul ce-mi dă târcoale, în dimineţile târzii cu iz de aventură, în liniştea nopţilor prelungi şi palide, în durerile sfâşietoare ale Hristosului din mine şi nu ştiu ce pot găsi în mistica lumină a lumânării ce stă aprinsă la căpătâiul meu.

Nu caut ceea ce poate mâine voi găsi la uşa mea, ci caut un licăr de iubire ce poate nu-l voi primi în astă viaţă, dar ştiu că această frământare îmi dă avânt spre ceea ce noi numim Nemurire. Căci toate întrebările fără de răspuns sunt farmecul existenţei mele pe acest pământ ce cu ardoare îl iubesc şi patimile ce acum mă-mpodobesc mor pe rând la revărsat de dimineţi divine.

Coşmaruri ce-mi dau târcoale nopţi la rând sunt trecute pe drumul de ispită şi le ascund cu ruşinare că ele mi-au împodobit ani la rând nopţile fără de vise. M-au înrobit o viaţă pământeană învăluind în întuneric iubirile mele pătimaşe. Păcate făptuite sau nu îmi dau dorinţe de spăşire ca să pot pleca cu sufletul împăcat spre ceea ce fără să ştiu am cumpărat în vieţi trecute. Mă doare carnea de dor că am pierdut în astă viaţă ce mâine, în vieţi ce vor să vină, poate că voi regăsi şi mai intens. Plâng sfâşietor la gândul că cel ce mi-a fost cândva o bună călăuză, nu se mai uită pe drumul ce încă îl mai am de parcurs, şi îmi caut cu frică de nereuşită, o călăuză mai tânără şi mai înţeleaptă care să-mi lumineze calea spre împlinire.

Legături pline de mister sunt percepute ca palide iubiri, fără să ştiu că ele sunt existenţa mea perpetuă în vieţi trecute şi viitoare, dar care îmi dau zvâcniri şi emoţii de-o clipită. Nu mai pot fi adolescentul ce iubeşte pătimaş iluzii de o zi, căci împliniri misterioase se agaţă de visul meu de acum. Să fie oare o amăgire când, cu ochi închişi, ating timid adieri de soare purpuriu şi palide inflorescenţe de astre ce îmi împodobesc dorinţi nedefinite?

Nu pot să plec fără să iau cu mine iubiri de infinit care să-mi dea puterea de a învinge păcatele din vieţi trecute, căci Tu, cel care m-ai creat, îmi dai în fiecare clipă o dragoste divină.

Şi vreau să am puterea de a da mai departe ceea ce Tu mi-ai dat din clipa nemuririi, scânteia ce poate da viaţă unui univers, izvor ce linişteşte întreaga arşiţă ale unor suflete rătăcitoare şi dragoste nemărginită pentru cel ce azi ne găzduieşte, pământul.

Să nu priveşti o clipă înapoi cu regret că nu te-ai împlinit, căci nu aceasta este esenţa dragostei divine, ci caută spre viitor să dai şi să iubeşti aşa cum niciodată nu ai ştiut că poţi s-o faci. Ridică ochii spre speranţa lui Isus, căci El e fibra ta de Dumnezeu, şi umpleţi sufletul cu un cer albastru de iubire pe care să-l răstorni în alunecări spiralate spre drumul ce duce spre împlinire.

Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,

aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Lucian Blaga_Eu nu strivesc corola de minuni al lumii_1919