„In muntele cel ascuns, care va
rămânea necunoscut până la sfârşitul
timpurilor, bătrânul legii vechi privea
din gura peşterii lui lucirea nouă de primăvară”
Mihail Sadoveanu_ Creanga de aur
A-ţi iubi patria nu ar trebui să fie un act de bravură, ci mai degrabă o stare permanentă de veghe asupra a ceea ne este mai drag! O veghe în expectativă şi inofensivă şi care să ne dea sentimentul de siguranţă al libertăţii ! Dar oare acest lucru nu este, cumva, exclusivist?
Ar trebui, totuşi, să precizez că în expunerea mea de aici, nu mi-am propus o dialectică în descoperirea adevărului ascuns într-un cuvânt ce, la prima vedere, este foarte simplu şi elocvent.
Mai degrabă, îmi propun să-mi regăsesc începuturile ce sunt adânc înfipte în tărâmurile naşterii şi peregrinărilor mele. Şi, cum orice naştere înseamnă un loc în care destinul şi-a dat mâna cu suflarea caldă şi ameţitoare a ursitoarelor , nu-mi pot descoperi începuturile fără să mă gândesc că pământurile natale sunt pline de amprenta sângelui vărsat în numele dreptăţii şi libertăţii, toate acestea fiind rezultatul patriotismului cu care ne naştem (?!).
„Fiecare om, trăind în mijlocul unei societăţi, simte nevoia să aibă o identitate cât mai precisă, care va fi consemnată în acte doveditoare. Prin acestea va spune cine este şi care îi este obârşia”
Dr, Morcov C. Florea_ Testamentul dacilor
Nu am să fac o prelegere referitoare la patriotism. Nu vreau, este mult prea complicat şi sunt prea multe scrise pe această temă ca să vin eu în completare cu noţiuni şi teorii care s-au mai scris şi enunţat.
Dar, identitatea noastră, ca individ luat în parte, cât şi implementat în societate, împarte dorinţele şi simţurile în doua universuri, unul, cel individual care, poate fi egocentric şi intangibil, ascuns şi nebănuit, iar celălalt, amestecat cu dorinţele şi simţurile unui popor ce şi-a definit identitatea de sute de ani.
„Se pot face două greşeli pe drumul spre adevăr…
a nu merge până la capăt şi a nu începe”
Buddha
„Patriotismul nu este o izbucnire de emoţie scurtă şi nebunească, ci o dăruire liniştită şi statornică de o viaţă.”
Adlai E. Stevenson
„Patriotismul este un fel de religie; este oul din care ies războaiele.”
Guy de Maupassant
„Patriotismul este religia Iadului”
James Cabell
„Patriotismul este dorinţa de a omorî şi de a fi omorât din motive triviale.”
Bertrand Russell
Aţi iubi şi apăra glia este un lucru înălţător şi eroic, fără îndoială, dar, vin în întâmpinare cu o întrebare: ce are Dumnezeu de-a face cu jurământul soldatului, care, cu cele mai înălţătoare idealuri, îşi dă viaţa cu bună ştiinţă (?!) pentru ceva atât de abstract: libertate, şi tot cu bună ştiinţă se dedă la crime în numele neamului?! Noţiunea de libertate este destul de rigidă în dicţionare, dar atât de vastă şi abstractă în realitate, încât, în direcţia în care privim vedem o înşiruire de evenimente şi sentimente ce ar defini-o parţial.
Şi totuşi, ca un paradox, identitatea individului, în căutările sale lăuntrice, nu şi-a găsit definirea patriotismului, ci mai degrabă un amalgam de sentimente, unele mai confuze decât altele, doar două dintre ele sunt clare şi precise, reguli stricte şi reci, de care nu poate sau nu vrea să scape: religia sau negarea ei.
Patriotismul, ca un plasture prins pe răni dureroase, lasă urme adânci în sufletele eroilor decăzuţi, cei care, din motive diverse sau chiar din pură convingere, au consimţit a adera la un ideal atât de abstract şi necunoscut : patria.
Nu încerc să definesc patriotismul ca un slogan de dragoste sub cizma apăsătoare a celor care se folosesc de acest sentiment; sentiment ce este, de cele mai multe ori, un fals în uniformă de gală.
Şi mă întorc iar la locul unde nu vreau să ajung: şi anume cum putem defini patriotismul fără să-l dezlegăm de naţionalism şi prin deducţie de violenţă sau cruzime? Pentru că, întotdeauna, patriotismul a fost sloganul, logo-ul războaielor ce s-au purtat de-a lungul secolelor făcând concurenţă sau chiar mergând mână în mână cu cruciadele religioase la fel de sângeroase, chiar mai mult! Şi, indiferent de jertfă, deveneai erou doar dacă erai de partea învingătorului. Întotdeauna am considerat că eroul este produsul direct şi incontestabil al patriotismului, dar, dacă erai de partea celor învinşi cum erai catalogat?
Crimele făcute în numele patriei şi libertăţii, tot crime sunt, indiferent în ce barcă te afli!
Căutările lăuntrice, după masacrul la care ai fost prezent şi la care ai participat, nu te duc pe câmpii înverzite, ci îţi chinuie somnul, şi angoasele se îmbogăţesc cu orori benevole.
Dacă toate acestea se pot întâmpla, atunci este un păcat şi un pericol să fii patriot?
Tind să cred că patriotismul este unul de moment, o zvâcnire, o explozie de adrenalină, ca un gând de sinucigaş, care-şi duce la bun sfârşit actul în plină inconştienţă şi, nicidecum, un act de supravieţuire.
De fapt, sunt două noţiuni ce pot fi uşor confundate: patriotismul şi sentimentul patriotic, noţiuni, ce pentru mine, sunt complet diferite.
Aşa cum am spus, patriotismul este o zvâcnire, un impuls, un exces de adrenalină. Este momentul culminant în care poţi deveni erou sau criminal. Este momentul tău de glorie sau decăderea fără întoarcere!
Sentimentul patriotic este, după mine, o regăsire târzie a ceea ce reprezentăm la naştere: o legătură indestructibilă cu pământul şi ursita dăruită de ursitoarele venite la eveniment. Sentimentul patriotic este, poate, singurul cu care te naşti, după iubirea faţă de părinţi şi copii, pentru că legăturile cu tărâmurile vieţii tale vor fi până la sfârşit legate de spiritul tău, indiferent la câtă depărtare te afli. Labirinturile în care te afunzi , te vor scoate mereu în acelaşi loc: locul naşterii tale.
Dar nu înseamnă să iubeşti ceva atât de concret şi exclusivist! Naşterea, prin mistica şi simbolistica sa, cuprinde toate sentimentele şi urile care ne vor călăuzi obsesiv pe tot parcursul vieţii.
A-ţi iubi pământul naşterii tale nu este un sentiment patriotic, ci un sentiment de legătură indestructibilă cu Dumnezeu care-a coborât în leagănul tău dăruindu-ţi clipa acea mistică şi măreaţa care te va urma toată viaţa, dăruindu-ţi ceea ce tu cauţi cu înverşunare până la sfârşit: adevărul!
Şi, pentru că, sentimentul patriotic este incontestabil strâns legat de tărâmurile naşterii mele, atunci nu-mi rămâne decât să aştept clipa când voi descoperi adevărul despre mine! Şi acel moment este un sfârşit de drum, o intersecţie de sentimente şi contradicţii care se nasc şi mor odată cu mine.
Dar până atunci trebuie să experimentez viaţa ce mi-am hărăzit- o şi să-mi caut până la sfârşit religia ce-mi defineşte Crezul.
Căci nu religia mă defineşte, aşa cum s-ar crede, ci mai degrabă eu o zămislesc din spaimele, angoasele şi neliniştile mele pentru că aşa pot Crede mai mult şi mai profund.
Nu este o acţiune benevolă, ci impusă de un şir întreg de fapte, gânduri şi sentimente care s-au răsfrânt asupra spiritului meu, împovărându-i şi mai mult existenţa pe acest pământ.
Şi, poate, dragostea de patrie definită ca sentiment patriotic, poate fi, la un moment dat, spălarea păcatelor înfăptuite sau nu, păcate ce trebuie să le duc cu mine spre zările Dumnezeieşti şi să-mi spovedesc neliniştile şi nepăsarea, căci întregul meu este un şir lung de contradicţii definitorii şi neterminate.
Misterul naşterii şi cel al ursitei rămâne pentru mine un fapt împlinit şi iremediabil. El trebuie să rămână talismanul care să mă ferească de toate spaimele ce-mi dau târcoale ca nişte hiene înfometate, să-mi dea puterea de a ocoli toate obstacolele care-mi stau în calea Cunoaşterii şi Iubirii ,căci nu poate fi păcat mai mare de a uita să iubeşti sau să iubeşti fracţionat şi egoist, aşa cum cred că este sentimentul patriotic. Iubirea nu trebuie să întâlnească hotarele fizice ce definesc patria.
Toată viaţa este un lung şir de reântoarceri spre tărâmurile naşterii, încât, momentul naşterii devine o clipă mereu şi obsesiv trăită până la păşirea noastră Dincolo, un fel de Mecca unde te regăseşti mereu şi te contopeşti cu tine, purtându-ţi povară ceea ce nu ai realizat şi ceea ce nu ai simţit niciodată.
Dar ce poate fi mai frumos şi înălţător decât clipa naşterii, pentru că în acel moment, Dumnezeu ne înzestrează cu Divinitatea Sa, iar drumurile către împlinire sunt deliciul şi farmecul acestei vieţi?!
Dacă în călătoria mea cu urcuşuri şi coborâşuri sinusoidale găsesc poarta către Infinit închisă, atunci voi putea să ştiu că nu am ajuns la capăt, căci mai am de cules spaime şi nelinişti. Nu spaimele mă definesc în această călătorie, ci, mai degrabă, neştiinţa şi neliniştea continuă ce mă întoarce mereu, ca un reflux obsesiv, către începuturile mele. Dar, aceste nelinişti şi neştiinţe mă ajută la devenirea şi transformarea mea în Început continuu.
Dacă patriotismul poate avea atâtea definiri, fără a fi recunoscut în niciuna din ele, atunci poate că ar trebui să mă mai nasc odată pentru a învăţa ce-i iubirea adevărată care nu are graniţe şi hotare pământeşti şi nici hotare de spirit, căci el are un infinit de posibilităţi de a iubi.
…şi dacă bătrânul legii îmi va fi călăuză în întoarceri, atunci voi fi înţeles că nimic nu poate fi statornic şi totul este vremelnic , doar începuturile regăsite în cicluri repetate sunt şi vor fi darurile Divinităţii.
Niciodată nu am să înţeleg de ce darul Divinităţii, Naşterea, poate fi percepută atât de materială şi palpabilă, legată de evenimente şi obiceiuri triviale, când de fapt ea rămâne un început perpetuu de spiritualitate.
Şi-atunci, patriotismul şi sentimentul patriotic, rămân un lung şir de păcate ce le vom purta după noi ca un mănunchi de chei fără de uşi pe care să le putem deschide, şi pe care fiecare în parte, dar şi în comunitatea din care facem parte, dorim cu ardoare să le deschidem. Dar nu înţelegem un lucru: aceste uşi nu există!
În zbuciumul ce ne caracterizează căutările zadarnice, cu buzele arse de sete, nu vom găsi la sfârşit de drum nici un suflet milostiv să ne aline setea mistuitoare. Şi asta pentru păcatul de a fi iubit excesiv, exclusivist şi egoist tărâmurile naşterii noastre!
Crezul nostru trebuie să fie simplu, o rugă curată, fără umbre şi fantome, cu destinaţie spre spiritul nostru, spirit împovărat continuu şi perpetuu cu păcate ce le ducem cu noi ca pe un cadou la fiecare început.
Renaşterile noastre vor fi începuturi noi, cu obsesive întoarceri spre ceea ce am fost odată, cu naşteri pe tărâmuri diferite tocmai pentru a înţelege că locul naşterii nu este mai important decât Iubirea.
„ Dumnezeu şi-a consemnat în cer toţi îngerii
Şi-a tras cortina cerului pe faţă
Să nu mai vadă pe pământ vuind
Ura ce viscoleşte cu ecou în viaţă”
Traian Arhip Zeletin _ Ura
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu