mi-e dor
de tot ce-a fost cândva
în
Burdusaci, satul copilăriei
acolo
unde umbra ruginită a viei
pe –obraz
îngălbenită mă lovea
mi-e dor
de ploaia cristalină
ce
mătăsos în păr mă răscolea,
mi-e dor
de iarba-nvăluită-n coasă
ce-n
brazde verzi se destramă
mi-e dor
de Sohodol pădurea
acolo
unde tata m-a bătut cu sete,
c-am
plâns de dragul unei fete
că o
iubeam, iar ea nu mă iubea
mi-e dor
de ce n-a mai rămas
pe unde
nu mă mai găsesc,
mă-ntorc
în umbrele din pas
în
amintire înserarea s-o trăiesc.
28.09.2007
Traian Arhip Zeletin
