Hipocrate a spus: „Exista, într-adevar, doua lucruri: sa stii si sa crezi ca stii. A sti înseamna stiinta. A crede ca stii este ignoranta".

In memoria tatalui meu rapus de cancer, cel mai mare dusman al meu...

luni, 28 februarie 2011

Primavara inceputului de martisor

O umbra cazuta din frunze
Mi-atinge sarutul pe buze
Si-aud cum loveste in geam
Cu linistea alba din ram.

O stea cazand de pe o frunza
S-a rostogolit pe fereastra-n dormitor
Facand risipa de sclipiri pe covor
Talpile de lumina ma dor.

Traian Arhip Zeletin_ Umbra din frunze


Parfumul primaverii ce va sa vina imi da fiorii unui nou inceput, ca si cum ai  privi pentru prima oara cerul albastru descoperind infinitul.
Inceputuri timide, cu parfum de ghiocel abia rasarit printre frunzele moarte ale ciclului trecut, aduna in vise toate dorintele mele ascunse. Aripi de pitigoi certaret cresc pe dorinte indraznete si pleaca intr-o calatorie de primavara ca sa poata asculta, mai tarziu, cu ochi visatori, cantecul privighetorii.
Cand primavara imi aseaza in palma primul martisor, sa stii ca atunci se ingana dorintele  cu primele saruturi de ghiocei.

Iarna ce greu vrea sa plece, lasa pe ramuri  grele poveri de zapada de parca soarele a uitat sa le mangaie. Totul parca a inghetat in puterea gandului de iarna, si doar mirosul de scortisoara din turta dulce a Craciunului si bucuria ca am mai imbatranit un an, parca aduce un zambet de amintire a iernii ce inca este agatata cu disperare de crengile inca inghetate. Dar, in dulcea amintire a primaverilor trecute, apare cu insistenta parfumul obsesiv al freziilor cu picaturi de zapada imbatranita.
Cantecul pitigoiului aduce o palida adiere calda ca cel al ceaiului in dimineti reci. Ziua parca este mai blanda si ne daruieste cu prudenta dupa amiezi mai luminate, si parca invadeaza cu pasi marunti intunericul rece al iernii, lasand un snur rosu de martisor pe geana noptii ce va sa vina.
Si-n dimineata aceasta, cand dorul de Craciun cu miros de lemne arse-n semineu nu se nascu, in aceasta dimineata, cand am ridicat privirea somnoroasa spre geana cerului ce arunca priviri albastre prin geamul dormitorului, am zarit ce asteptam cu intrebari furise pe coltul gandului: a venit primavara?!
Mirajul noului inceput, cicluri repetate mereu, fara oboseala si odihna, cuprinde incet toate fibrele pamantului care, in marea lui iubire, imbratiseaza cu patima de zeu, dorintele si iubirile albastrului de cer, logodnica si iubita’n vesnicie!
Si daca la inceputuri se vine-n dar cu un martisor, sa avem noroc si an fertil, atunci dragostea mea sa fie martisorul si sarutul snur ce-l leg de adierile vantului de primavara sa-l duca departe si sa strige cat poate de tare: s-a nascut un nou inceput, sa ne bucuram de el si sa-l prindem in amintirile noastre ca pe-un talisman.
Zambilele sunt parfumuri pierdute de vrajitoarea iubirilor de-o zi, te inrobeste si-ti pastreaza dorinta ca talisman pentru primavara viitoare. Sa nu te bucuri, placerea  sarutului ei este rotire albastra efemera, ce-ti umple-o clipa paharul de saruturi, dar cu nesat iti soarbe tot ce ai visat.
Cautari statornice de dragoste sunt obsesive si fara de sfarsit, caci, ea, Primavara, este doar o scurta amagire, un fior, o tresarie si atat!

 Traieste cu intensitate clipa, iubeste cu patimile care dor, si trebuie sa stii ca numai clipa poate fi un dram de adevar in viata ta! Albul pur de ingeri s-a scurs cu dragoste in florile de cires ce-mi umplu fereastra si-mi mangaie tandru tristetea ce-mi umple picatura de la coltul ochiului. Framantarile ce-mi umplu sufletul nu gasesc raspunsuri la intrebari ce inca nu s-au nascut.
Si ea, Primavara, prilej de bucurie, ma intristeaza si-mi daruieste un zambet efemer. Doar dragostea divina cu aripi de ingeri pazitori poate sa-mi cuprinda dorul de tot din sufletul meu. Un dor cu cautari febrile spre ceea ce nu am putut fi sau nu am vrut, un dor spre maretia celui care, in infinitul de iubiri, mi-a daruit doar una, dar nici pe ea  nu pot sa o cuprind, sa fie a mea cu totul!
In repatate randuri, in cautari fara de sfarsit,  ma regasesc in inceput de primavara in cicluri obsesive de iubire si efemere ganduri in sarut!
Doar vesnicia gandului ma face sa-mi gasesc avantul spre un nou inceput, vesnicia sufletului meu. Caci ce poate fi mai pur si neatins de efemerele iubiri trecute, avute si pierdute, decat un suflet vesnic, atins doar de adierile aripilor ingerilor si de cantecul dulce al stelelor la care, mereu si pe furis am visat in nopti lungi de primavara!

 
Si cu speranta ca un nou inceput va fi pur si plin de dragostea la care pe furis visam, ridic ochii spre cer a ruga.
Caci nu speranta ma sperie ca un gand ce se strecoara-n suflet, ci vesnicia si astepatarea aceluia care, in clipa despartirii, sa-mi daruiasca frantura de iubire ce-o asteptam in clipele de ruga; iar ruga mea este precum un ghiocel ce-abia se poate strecura la soare prin desisul frunzelor cazute, frunze ce amintesc de-un ciclu vesnic repetat.


Numai cu pasii clipei repezi
Prin raze curg asa curat,
In flacari simturile-mi ard
De-atatea sentimente din pacat.

Inima nu-mi poate repara
Ceea ce-n simturi degradeaza clipa,
Ascuns de patimi nu pot sta
Cand dragostei nu-i pot opri risipa.

Traian Arhip Zeletin_ Singur in dragoste

marți, 22 februarie 2011

Dragostea lui Dragobete

Sărut mătăsos
Ne face dragostea în sentiment răsunătoare
Sărut mătăsos
Ne vindecă iubirile din tot ce doare

Traian Arhip Zeletin_ Sărut mătăsos


De Dragobete să-mi prind un sărut cu şnur de mărţişor de sufletul celui drag!
De Dragobete să-mi desfăşor dragostele avute şi pierdute pe un şnur de mărţisor, să le usuc la soarele de primăvara care va să vină, şi să-mi arunc în vânt parfumul dragostei ce va veni!
E ziua în care, de dor şi plâns, se nasc în petice de ghiocei, primele dansuri ce vor răsuna abia de Sânziene!

Şi poate să vină vânt năprasnic la acest sfârşit de iarnă grea, căci eu tot mă gătesc cu dantelă din flori de vişin  să  te primesc cu cântec dulce de izvor!
Mă dor privirile ce le-arunc în ceruri şi caut cu freamăt uşor de geană atingerea dragostei ce niciodată n-a venit!  Căci nu o dragoste m-aşteaptă, şi nu doar una m-a atins! Sunt iremediabil mereu îndrăgostită, iubesc mereu cu intensitatea vulcanului din suflet ce stă mereu pe-un dor năprasnic de iubire! Nici măcar anii ce greu s-aşază pe umerii neputincioşi, nu pot să-mi frângă  avântul către Dragobete, s-aştept cu-nfrigurare în fiecare an un nou început  de primăvară cu dragostea ce-o aşteptam de-o veşnicie!
În frânturi de şoapte abia rostite, caut un semn divin ca să-l găsesc pe cel sortit, dar nu găsesc decât un leagăn gol, cu urmele de palmă răsfrânte pe un ghiocel.
Da, el a trecut pe-aici, uşor şi palid , ca după o boală grea, boală de dragoste, dar nu a mea!
Aştept în fiecare an pe Dragobete să-mi dăruiască un strop  mic de speranţă că până la sfârşit voi fi mireasa lui!
Aştept în fiecare an ca Dragobete să-mi arunce în frânturi dulcegi de săruturi, un gând de dragoste ce-mi va să-mi umle-un an întreg!
Iubiri furişe, cu împliniri de-o clipă, îmi umplu clipele din viaţă cu aşteptări continui de iubiri pierdute!

Nu inocenţa începutului mă tulbură până ce ameţesc, ci sărutul ce-l aştept cu patima unui adolescent, sărut ce este precum Morgana cea eternă, cu priviri ascunse pe sub meri, şi întâlniri furişe de prin zări.  Nu va veni, nu va fi deplin, căci aşteptarea şi iubirea sunt doua surori ce nu se văd niciodată!
Orice început de dragoste este precum mirosul de iasomie, îmbătător, plăcut şi efemer. Dar ciclurile dragostei continui vor fi mereu în aşteptarea parfumului de scorţişoară ce-mi va da de veste că vine el, cel pe care-l aştept în fiecare primăvară cu-n tremur scurt in respiraţie, căci vine el, Dragobete, purtătorul dragostei împlinite!
Căci trecerea mea va fi clipită pe lângă dragostea ce-o aşteptam,  în încercări mereu cu reuşită, iubiri trecute şi avute vor fi un timp mereu prezent.
Cu frământări continui, an de an, în aşteptarea dragostei perfecte, cu gând puternic de iubire, un Dragobete va veni să-mi dăruiască sărutul mătăsos perfect ce-l aşteptam la fiecare dragoste trecută!
Dar abia  atunci, când împlinirea aproape se făcu, un dor mistuitor de dragoste - neîncepută mă va duce cu gândul la un Dragobete ce va veni în următorii anii, căutând mereu, scormonitor de vise dulci şi  cu miros de scorţişoară, o dragoste perfectă ce va veni doar la sfârşit.











miercuri, 16 februarie 2011

Jocuri patriotice


 
„In muntele cel ascuns, care va
rămânea necunoscut până la sfârşitul
 timpurilor, bătrânul legii vechi privea
din gura peşterii lui lucirea nouă de primăvară”
Mihail Sadoveanu­­_ Creanga de aur









A-ţi iubi patria nu ar trebui să fie un act de bravură, ci mai degrabă o stare permanentă de veghe asupra  a ceea ne este mai drag!  O veghe în expectativă şi inofensivă şi care să ne dea sentimentul de siguranţă al libertăţii !  Dar oare acest lucru nu este, cumva, exclusivist?

Ar trebui, totuşi, să precizez  că în expunerea mea de aici, nu mi-am propus o dialectică în descoperirea adevărului ascuns într-un cuvânt ce, la prima vedere, este foarte simplu şi elocvent.
Mai degrabă, îmi propun să-mi regăsesc  începuturile ce sunt  adânc înfipte în tărâmurile naşterii şi peregrinărilor mele. Şi, cum orice naştere înseamnă un loc în care destinul şi-a dat mâna cu suflarea caldă şi ameţitoare a ursitoarelor , nu-mi pot descoperi începuturile fără să mă gândesc că pământurile natale sunt pline de amprenta sângelui vărsat în numele dreptăţii şi libertăţii, toate acestea fiind rezultatul patriotismului cu care ne naştem (?!).

„Fiecare om, trăind în mijlocul unei societăţi, simte nevoia să aibă o identitate cât mai precisă, care va fi consemnată în acte doveditoare. Prin acestea va spune cine este şi care îi este obârşia”
Dr, Morcov C. Florea­_ Testamentul dacilor


Nu am să fac o prelegere referitoare la patriotism. Nu vreau, este mult prea complicat şi sunt prea multe scrise pe această temă ca să vin eu în completare cu noţiuni şi teorii care s-au mai scris şi enunţat.
Dar, identitatea noastră, ca individ luat în parte, cât şi implementat în societate, împarte dorinţele şi simţurile în doua universuri, unul, cel individual care, poate fi  egocentric şi intangibil, ascuns şi nebănuit,  iar celălalt, amestecat cu dorinţele şi simţurile unui popor ce şi-a definit identitatea de sute de ani.  

„Se pot face două  greşeli pe drumul spre adevăr…
a nu merge până la capăt şi a nu începe”
Buddha
Patriotismul nu este o izbucnire de emoţie scurtă şi nebunească, ci o dăruire liniştită şi statornică de o viaţă.”
Adlai E. Stevenson
   
„Patriotismul este un fel de religie; este oul din care ies războaiele.”
Guy de Maupassant

„Patriotismul este religia Iadului”
James Cabell
„Patriotismul este dorinţa de a omorî şi de a fi omorât din motive triviale.”
Bertrand Russell
Aţi iubi şi apăra glia este un lucru înălţător şi eroic, fără îndoială, dar, vin în întâmpinare cu o întrebare: ce are Dumnezeu de-a face cu jurământul soldatului, care, cu cele mai înălţătoare idealuri, îşi dă viaţa cu bună ştiinţă  (?!)  pentru ceva atât de abstract: libertate, şi tot cu bună ştiinţă se dedă la crime în numele neamului?! Noţiunea de libertate este  destul de rigidă în dicţionare, dar atât de vastă şi abstractă în realitate, încât, în direcţia în care privim vedem o înşiruire de evenimente şi sentimente ce ar defini-o parţial.

Şi totuşi, ca un paradox, identitatea individului, în căutările sale lăuntrice, nu şi-a găsit definirea patriotismului, ci mai degrabă un amalgam de sentimente, unele mai confuze decât altele, doar două dintre ele sunt clare şi precise, reguli stricte şi reci,  de care nu poate sau nu vrea să scape: religia sau negarea ei.
Patriotismul, ca un plasture prins pe răni dureroase, lasă urme adânci în sufletele eroilor decăzuţi, cei care, din motive diverse sau chiar din pură convingere, au consimţit a adera la un ideal atât de abstract şi necunoscut : patria.
Nu încerc să definesc patriotismul ca un slogan de dragoste sub cizma apăsătoare a celor care se folosesc de acest sentiment; sentiment ce este, de cele mai multe ori, un fals în uniformă de gală.
Şi mă întorc iar  la locul  unde nu vreau să ajung: şi anume cum putem defini patriotismul fără să-l dezlegăm de naţionalism şi prin deducţie de violenţă  sau cruzime? Pentru că, întotdeauna, patriotismul a fost sloganul, logo-ul războaielor ce s-au purtat de-a lungul secolelor făcând concurenţă sau chiar mergând mână în mână cu cruciadele religioase  la fel de sângeroase, chiar mai mult! Şi, indiferent  de jertfă, deveneai erou doar dacă erai de partea învingătorului.  Întotdeauna am considerat că eroul este produsul direct şi incontestabil al patriotismului, dar, dacă erai de partea celor învinşi cum erai catalogat?
Crimele făcute în numele patriei şi libertăţii, tot crime sunt, indiferent în ce barcă te afli!
Căutările lăuntrice, după masacrul la care ai fost prezent şi la care ai participat, nu te duc pe câmpii înverzite, ci îţi chinuie somnul, şi angoasele se îmbogăţesc cu orori  benevole.
Dacă toate acestea se pot întâmpla, atunci este un păcat şi un pericol să fii patriot?
Tind să cred că patriotismul  este unul de moment, o zvâcnire, o explozie de adrenalină, ca un gând de sinucigaş, care-şi duce la bun sfârşit actul în plină inconştienţă şi, nicidecum, un act de supravieţuire.
De fapt, sunt două noţiuni ce pot fi uşor confundate: patriotismul şi sentimentul patriotic, noţiuni, ce pentru mine, sunt complet diferite.

Aşa cum am spus, patriotismul este o zvâcnire, un impuls, un exces de adrenalină. Este momentul culminant în care poţi deveni erou sau criminal. Este momentul tău de glorie sau decăderea fără întoarcere!
Sentimentul patriotic este, după mine, o regăsire târzie a ceea ce  reprezentăm  la naştere: o legătură indestructibilă cu pământul şi ursita dăruită de ursitoarele venite la eveniment. Sentimentul patriotic este, poate, singurul cu care te naşti, după iubirea faţă de părinţi şi copii, pentru că legăturile cu tărâmurile vieţii tale vor fi până la sfârşit legate de spiritul tău, indiferent la câtă depărtare te afli. Labirinturile în care te afunzi , te vor scoate mereu în acelaşi loc: locul naşterii tale.
Dar nu înseamnă să iubeşti ceva atât de concret şi exclusivist! Naşterea, prin mistica şi simbolistica sa, cuprinde toate sentimentele şi urile care ne vor călăuzi obsesiv pe tot parcursul vieţii.
A-ţi iubi pământul naşterii tale nu este un sentiment patriotic, ci un sentiment de legătură indestructibilă cu Dumnezeu care-a coborât în leagănul tău dăruindu-ţi clipa acea mistică şi  măreaţa care te va urma toată viaţa, dăruindu-ţi ceea ce tu cauţi cu înverşunare până la sfârşit: adevărul!

 Şi, pentru că, sentimentul patriotic este incontestabil strâns legat de tărâmurile naşterii mele, atunci nu-mi rămâne decât să aştept clipa când voi descoperi adevărul despre mine! Şi  acel moment este un sfârşit de drum,  o intersecţie de sentimente şi contradicţii care se nasc şi mor odată cu mine.
Dar până atunci trebuie să experimentez viaţa ce mi-am hărăzit- o  şi  să-mi caut până la sfârşit  religia ce-mi defineşte Crezul.
Căci nu religia mă defineşte, aşa cum s-ar crede, ci mai degrabă eu o zămislesc din spaimele, angoasele şi neliniştile mele pentru că aşa pot Crede mai mult şi mai profund.
Nu este o acţiune benevolă, ci impusă de un şir întreg de fapte, gânduri şi sentimente care s-au răsfrânt asupra spiritului meu, împovărându-i şi mai mult existenţa pe acest pământ.
Şi, poate, dragostea de patrie definită ca sentiment patriotic, poate fi, la un moment dat, spălarea păcatelor înfăptuite sau nu, păcate ce trebuie să le duc cu mine spre zările Dumnezeieşti şi să-mi spovedesc neliniştile şi nepăsarea, căci întregul meu este un şir lung de contradicţii definitorii şi neterminate.

Căutările şi speranţele  mă debusolează, mă aruncă din caruselul lin al vieţii, şi-mi aduc în planul viselor de noapte, zbuciumuri  şi remuşcări de fapte neâmplinite şi sentimente dezrădăcinate din tărâmul naşterii.
Misterul naşterii şi cel al ursitei rămâne pentru mine un fapt împlinit şi iremediabil. El trebuie să rămână talismanul  care să mă ferească de toate spaimele ce-mi dau târcoale ca nişte hiene înfometate, să-mi dea puterea de a ocoli toate obstacolele care-mi stau în calea Cunoaşterii şi Iubirii ,căci nu poate fi păcat mai mare de a uita să iubeşti sau să iubeşti fracţionat şi egoist, aşa cum cred că este sentimentul patriotic. Iubirea nu trebuie să întâlnească hotarele fizice ce definesc patria.
Toată viaţa este un lung şir de reântoarceri spre tărâmurile naşterii, încât, momentul naşterii devine o clipă mereu şi obsesiv trăită până la păşirea noastră Dincolo, un fel de Mecca unde te regăseşti mereu şi te contopeşti cu tine, purtându-ţi povară ceea ce nu ai realizat şi ceea ce nu ai simţit  niciodată.
Dar ce poate fi mai frumos şi înălţător decât clipa naşterii, pentru că în acel moment, Dumnezeu ne înzestrează cu Divinitatea Sa, iar drumurile către împlinire sunt deliciul şi farmecul acestei vieţi?!

Dacă în călătoria mea cu urcuşuri şi coborâşuri sinusoidale găsesc poarta către Infinit închisă, atunci voi putea să ştiu că nu am ajuns la capăt, căci mai am de cules spaime şi nelinişti. Nu spaimele mă definesc în această călătorie, ci, mai degrabă, neştiinţa şi neliniştea continuă ce mă întoarce mereu, ca un reflux obsesiv, către începuturile mele. Dar, aceste nelinişti şi neştiinţe mă ajută la devenirea şi transformarea mea în Început continuu.
Dacă patriotismul poate avea atâtea definiri, fără a fi recunoscut în niciuna din ele, atunci poate că ar trebui să mă mai nasc odată pentru a învăţa ce-i iubirea adevărată care nu are graniţe şi hotare pământeşti şi nici hotare de spirit, căci el are un infinit de posibilităţi de a iubi.
…şi dacă bătrânul legii îmi va fi călăuză în întoarceri, atunci voi fi înţeles că nimic nu poate fi  statornic şi totul este vremelnic , doar începuturile regăsite în cicluri repetate sunt şi vor fi darurile Divinităţii.
Niciodată nu am să înţeleg de ce darul Divinităţii, Naşterea, poate fi percepută atât de materială şi palpabilă, legată de evenimente şi obiceiuri  triviale, când de fapt ea rămâne un început perpetuu de spiritualitate.
Şi-atunci, patriotismul şi sentimentul patriotic, rămân un lung şir de păcate ce le vom purta după noi ca un mănunchi de chei fără de uşi pe care să le putem deschide, şi  pe care fiecare  în parte, dar şi în comunitatea din care facem parte, dorim cu ardoare să le deschidem. Dar nu înţelegem un lucru: aceste uşi nu există!

În zbuciumul ce ne caracterizează căutările zadarnice, cu buzele arse de sete, nu vom găsi la sfârşit de drum nici un suflet milostiv să ne aline setea mistuitoare.  Şi asta pentru păcatul de a fi iubit excesiv, exclusivist şi egoist tărâmurile naşterii noastre!

Crezul nostru trebuie să fie simplu, o rugă curată, fără umbre şi fantome, cu destinaţie spre spiritul nostru, spirit împovărat continuu şi perpetuu  cu păcate ce le ducem cu noi ca pe un cadou la fiecare început.

Renaşterile  noastre vor fi începuturi noi, cu obsesive întoarceri spre ceea ce am fost odată, cu naşteri pe tărâmuri diferite tocmai pentru a înţelege că locul naşterii nu este mai important decât Iubirea.


„ Dumnezeu şi-a consemnat în cer toţi îngerii
Şi-a tras cortina cerului pe faţă
Să nu mai vadă pe pământ vuind
Ura ce viscoleşte cu ecou în viaţă”
Traian Arhip Zeletin­ _ Ura



joi, 10 februarie 2011

nemuritorii


trebuia ceva
să se-ntâmple,
Isus să ne mântuie
păcatele veşnice.
cu puritate divină
sufletele de creştini
să ne umple
Traian Arhip Zeletin- Isus

Învierea ca fapt  real este, pentru mine, în esenţă, un lucru lipsit de importanţă, dar mitul ce s-a născut în jurul acestui eveniment (real sau nu) a divizat omenirea timp de 2.000 de ani in grupări, religii,  secte , stârnind războaie şi atrocităţi de o cruzime greu de închipuit chiar şi în aceste timpuri, când filmele horror sunt încă un trend!

Religiile creştine, cu toate anexele sale, au ciopârţit credinţa, mutilând noţiunea de „a Crede”! Învăţăturile lui Isus au fost răstălmăcite în favoarea bisericilor si religiei, ajungându-se la un troc sentimental şi, uneori politic: te închini în biserica mea, nu vei  fi pedepsit şi nu vei arde în focul Gheenei.
Mizeria şi lăturile umanităţii au ajuns a fi frica şi pedeapsa lui Dumnezeu!  Asta da, blasfemie!
În vremurile lui Isus, Gheena era  o groapă de gunoi unde era mereu foc şi viermi, tot felul de mizerii, şi de-acolo s-a plecat ideea de Iad.
Unii erau pedepsiţi prin anumite munci acolo, în acea groapă de gunoi, şi poate că unuia cu o imaginaţie mai bogată i-a venit ideea să pună toată chestia asta pe hârtie într-un mod mai metaforic, şi iată, după câteva mii de ani oamenii încă se mai tem de acea Gheenă.


Durerile, războaiele, urgiile şi valurile de sânge revărsate din abundenţă  pe icoanele răstignirii lui Isus, pe crucea pe care El a purtat-o, toate acestea au născut religii străine de ceea ce Isus simboliza, iar fanatismul a zămislit monştrii care ne-au înghiţit cu nesaţ  sufletele secole la rând fără să ştim că aveam motive şi puterea de  a protesta.

Botezul apei, Cina cea de taina, Schimbarea la fata sunt evenimente profund mitice, arhaizante, care au rolul de a invia trecutul, de a ne trimite cu mintea la Simbol.
Asta se dorea moartea si invierea lui – adevaratul Simbol.
Probabil, influentat de legile lui Moise, traditia ebraica, poate si cunostinte mai mult sau mai putin ezoterice babiloniene Isus a incercat o reconciliere a materiei in spirit.
A promis o noua lume si o noua umanitate dar in Spirit. Cei care asteapta Judecata de Apoi pot astepta la fel de bine sa castige la loto.
Problema e gresit interpretata, vizualizata si mai ales redusa in imperfectiunea ei.

Trebuie să nu uităm un lucru: au trecut 2000 de ani şi acest subiect este divers dezbătut, cu automutilări în numele lui Isus, cu religii şi biserici care ascund, poate (?!), adevăruri scrise şi neauzite, care, au zămislit credinţe şi spaime în numele lui Isus, ameninţând cu groaznice cazne ridicarea ochilor noştri către Cer!


Permiteţi-mi să fac o mică paranteză şi să vă relatez un fapt care m-a mişcat profund chiar dacă mi-am propus în ultimul timp, să fiu mai tolerantă şi iertătoare cu cei din jurul meu.
Cu o frecvenţă aritmică, merg la sfârşit de săptămână, la o căsuţă mică ce ne-am cumpărat-o într-o comună din judeţul Vrancea, zonă ce se învecinează cu Covasna. Spun acest lucru pentru că sunt foarte mulţi catolici (pe care i-am admirat într-o oarecare măsură, într-un timp oarecare,  pentru constanţa credinţei lor). Am rămas uimită să aflu că preotul nu înmormântează pe cei care nu şi-au plătit contribuţia la biserică. Şi, ca fapt concret, o bătrânică îşi terminase călătoria printre noi, şi, cu rudele alături, aştepta înhumarea creştinească, fapt ce nu se putea realiza deoarece bătrânica nu-şi plătise dările timp de mai mulţi ani, iar datoria se ridica la multe zeci de milioane lei vechi. Rudele, în disperarea lor de a-şi îndeplini datoriile creştineşti, şi cu moarta în casă, au vândut casa bătrânei pentru a plăti la biserică şi a-şi îngropa mama aşa cum se cuvenea şi aşa cum ştiau că se face de sute de ani. Întrebare (retorica!): cum se poate ca preotul _reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ_ să-şi izgonească cu atâta brutalitate o oiţă din turma ce avea obligaţia de o păstori cu dragoste şi iubire?!


Moartea şi învierea Domnului Isus Hristos sunt evenimente  de cea mai mare importanţă pentru credinţa creştină, sunt chintesenţa, sunt Totul după Dumnezeu. Dacă Isus nu a murit şi nu a înviat, atunci  nu mai există creştinism. Dacă în schimb El a murit şi a înviat, atunci creştinul, are parte de cea mai strălucită perspectivă din câte există.

A privi la fiecare rugăciune chipul lui Isus răstignit, chip cu grimasa durerii sau copleşit de chinurile la care este supus, supliciu primit cu dragoste si iubire, este un exerciţiu de conştiinţă la care este supus fiecare credincios atunci când împreunează mâinile a rugă.


O istorie a mitologiilor demonstrează faptul că unui mit îi  ia multe generaţii pentru a se dezvolta. Un mit nu apare pur şi simplu, brusc, deodată, ci evoluţia sa este una lentă şi îndelungată. Nu exisă  niciun mit în lume care să  se fi dezvoltat în prezenţa atâtor martori, şi într-un timp atât de scurt, aşa cum apare el in Noul Testament.




Este oare admis faptul  că urmaşii timpurii ai lui Hristos au fost cu toţii convinşi că El a înviat din morţi, sau este plauzibila presupunerea că au fost victimele unei amăgiri? Trebuie să ne amintim că mărturia martorilor oculari declară că Hristos a înviat a treia zi; şi putem astfel să justificăm credinţa imediată. Dar, atunci, este trupul mort al lui Isus stand în mormânt! Cum s-ar putea ca întreaga grupare a acelor oameni să fie aşa de înşelaţi într-o chestiune aşa de importantă cu mijloacele testării adevărului la îndemâna lor? De aici, este admis în mod comun că mormântul era gol. Însă există acea mărturie inatacabilă a martorilor oculari că apariţiile au început în ziua a treia

'Învierea Domnului este lumina care luminează conştiinţele credincioşilor, curăţindu-le de idei preconcepute; este lumina care înlătură mitul şi legenda... Învierea lui Cristos este permanenta bucurie a credincioşilor; este un fapt unic ce nu se repetă. Despre Înviere nu se poate vorbi înafara Bisericii lui Cristos, pentru că Învierea lui Cristos a fost temelia credinţei Apostolilor, pentru ei şi pentru noi Isus este Mesia cel aşteptat, iar Spiritul Sfânt ne luminează să înţelegem acest adevăr dumnezeiesc. Biserica creştină din primele veacuri se numea Biserica Învierii pentru că temelia predicării Apostolilor era despre Învierea Domnului şi învierea noastră', explică PS Alexandru.
'Pe cât de zguduitoare şi întunecată a fost Vinerea Mare, pe atât de măreaţă, luminoasă şi strălucitoare a fost ziua Învierii lui Cristos, ziua celei mai curate bucurii şi a celei mai dulci mângâieri. În această zi, El, Stăpânul vieţii şi al morţii, a zdrobit imperiul satanei şi ne-a redat libertatea de fii ai lui Dumnezeu... Bucuria acestei zile a Învierii Domnului nostru Isus Cristos se răsfrânge în toate slujbele religioase care se celebrează în Biserică, mai ales în cele ale duminicilor. Învierea Domnului este temelia credinţei noastre creştine, pe care o mărturisim cu toţii în mod solemn, ori de câte ori rostim Crezul: 'Şi a înviat a treia zi, după Scripturi'. Toate scrierile Noului Testament: Evangheliile, Faptele Apostolilor, Scrisorile Apostolilor, ne arată că toate profeţiile mesianice ale Vechiului Testament, precum şi cele ale Mântuitorului Isus referitoare la Învierea Sa, s-au împlinit până la ultima literă'.
'Duşmanii Învierii lui Cristos au încercat de-a lungul unei istorii de 2000 de ani şi încearcă şi astăzi să conteste şi să combată prin toate mijloacele acest adevăr fundamental al Învierii Domnului, în speranţa că, atacând temelia creştinismului, vor izbuti să dărâme întregul edificiu, adică Biserica lui Cristos... Întreaga credinţă a Apostolilor, a tuturor sfinţilor şi martirilor, precum şi mărturia de douăzeci de veacuri a Bisericii este zidită pe temelia de nezdruncinat a Învierii, pe mormântul gol din care a ţâşnit viaţa lumii. Cristos a înviat - înseamnă că Dumnezeu există. Cristos a înviat - înseamnă că există viaţă veşnică şi Cristos este începutul învierii noastre la această viaţă. Cristos a înviat - înseamnă că speranţa omenirii este justificată. Cristos a înviat - înseamnă că profeţiile şi minunile biblice sunt adevărate. Cristos a înviat - înseamnă că Isus a încredinţat Bisericii Sale misiunea de a-i învăţa şi de a-i sfinţi pe oameni, misiune care trebuie îndeplinită până la sfârşitul veacurilor'.



cifra şase de trei ori repetată
în minte nu poate fi ancorată
cât Divinitatea există în toate
şi creează şi-n ce Omul nu poate
Traian Arhip Zeletin_ de trei ori şase


 
Mit sau nu, după 2000 de ani, omenirea  fierbe  la acest subiect, iar bisericile încep, încetul cu încetul, poate mai puţin cea ortodoxă, să-şi schimbe atitudinea şi unele dogme, altădată tabu, pentru a face loc unor noi viziuni şi accepţiuni, trăgând uşor cu coada ochiului la noţiunea  Vieţii de după moarte şi cea a reâncarnării.

Am încercat aici, să inserez câteva articole, care  măcar să ne lămurească într-o direcţie sau alta, reala sau nu,ceea ce mulţi iluştri filosofi, cercetători şi mulţi alţii au încercat să facă de-a lungul timpului: să desluşească Învierea lui Isus!

Învierea  lui Isus, chiar dacă vrem sau nu, rămâne un simbol care stârneşte controverse, teorii antagoniste, certuri şi ideologii hilare uneori.

Şi, totuşi, în încercările mele de a mă identifica, îl caut cu disperare pe Isus, căci, în final el reprezintă ceea ce noi căutăm de două mii de ani: identitatea noastră şi adevărata noastră şedere aici pentru a putea merge fără să ne împleticim Dincolo!  Căci Isus reprezintă  simbolistica a ceea ce căutăm cu înfrigurare: veşnicia şi imortalitatea spiritului. 
Şi, cu nici un chip, un preot legat prea mult de aceste tărâmuri, nu v-a reuşi să-mi smulgă puterea de a dori să înţeleg şi să ştiu.
Şi, în nici un caz, o rugăciune spusă pe coji de nucă şi cu teama „pedepsei divine”, nu mă va face mai bună şi iubitoare cu ce-i în jurul meu!

Şi, dacă, în încercarea mea de a mă face auzită, şi, dacă, întrebările pe care ni le punem mulţi dintre noi  vor ajunge cândva să ne liniştească sau poate, din contra, să ne tulbure şi mai mult neliniştile ce ne cuprind simţurile , atunci poate că noi vom fi mai înţelepţi  că am înţeles în sfârşit ca suntem cu toţii nemuritori.




vreau să mai fiu creat odată
să nu-mi fie viaţa măsurată,
trăirea să-mi vibreze numai din senin
cu tot ce-mi are dragostea-n divin

vreau să creez în ce nu pot crea
din veşnicie să am partea mea,
să pot intra, să pot ieşi
liber în ea să pot trăi
Traian Arhip Zeletin_ vreau să mai fiu creat














luni, 7 februarie 2011

Primordial

Iluminarea este sfarsitul suferintei
Buddha
„Universu-i ceea ce Dumnezeu este în natură,
vibraţia sângelui curat din făptură
mângâierile cerului repetate-n secundă
orice fibră de trăire fecundă
inima  Infinitului ce-n pieptul timpului bate
blânda iertare dintr-un noian de păcate.
credinţa-mi răsună ca un ecou în divin
pe orice parte de suflet creştin
scrisul de până aici e doar picătură
din ceea ce este Dumnezeu în natură

Traian Arhip Zeletin_ Dumnezeu în natură




Dumnezeu a creat totul şi noi suntem beneficiarii.
Deci iubiţi tot ce ne înconjoară, văzute şi nevăzute, ştiute şi neştiute, fără teamă şi oprelişti. Religia a fost făcută de om, Credinţa ne-a fost dăruită de Divinitate,  alegeţi!


Caut repetitiv şi cu disperare capătul începutului şi constat că  este Infinit.
De ce oare încerc să materializez ceea ce ştiu cu certitudine că este Divin? Este un cerc vicios în care mă învârt neştiutoare, căutând cu repetiţii febrile şi obsesive răspunsuri fără întrebări şi durerea acută ce-mi umple sinusurile spiritului amorţit este o dovadă că încep să simt!

Nimic din ceea ce am realizat în această viaţă nu a fost întâmplător sau printr-un concurs de împrejurări. Ceea ce am simţit, ceea ce am gândit şi am acţionat a fost pentru că aşa trebuia să se întâmple, pentru că Eu aşa am hotărât cu mult timp înainte a mă naşte!
Poţi spune că sunt cuvinte copiate din multitudinea de articole ce s-au scris pe această temă, si poţi să ai dreptate!
Dar dacă la un moment dat, simţi că un scurt circuit existenţial ţi-a întors drumul pe căi neumblate de raţionalitatea gândurilor tale şi ţi-a bulversat şi biciuit simţurile până la amorţirea lor şi trezirea altor sentimente de care nu ştiai că există sau nu le puteai defini ca existente înlăuntrul tău?!
Nu trebuie să te sperii, nu trebuie să fugi! Încearcă să cunoşti, încearcă să simţi şi aşa!
Ţi-ai văzut vreodată Adversarul?
Veşminte negre şi din ceaţă, care se tem de lumina.
Phobos îl insoţeşte, ceaţa este peste puterea ta.
Deimos este săgeata sa, scântei în noaptea Sufletului.
Adversarul are faţa acoperită.
A ta.
Giulio Achilli_ Sfidătorul
<< Curentul venit din Sfera Divină străbate cosmosul, universurile, înconjoară rând pe rând sistemele solare, ajunge la fiecare planetă, dă şi întreţine viaţa, mişcarea şi vibraţia a tot ce există, după care se întoarce de unde a plecat.
Pe langă acesta mai este un al doilea curent, cel Solar, care vine din centrul sistemului nostru şi are o influenţă specială de viaţă şi putere evolutivă.
În momentul naşterii, mai soseşte din spaţiu, pe lângă acestea, un curent sub forma unei raze fluidice ce coboară din planul energetic corespunzator gradului de evoluţie al noului venit la viaţă, curent fluidic ce aparţine acestei planete, numit raza terestră. Această rază are imprimată în ea toate găndurile, toate sentimentele, chintesenţa tuturor actiunilor pe care acest spirit le-a avut in nesfârşita lui carieră umana, este deci raza proprie esenţei sale evolutive.
Prin urmare, orice spirit venit la întrupare, primeşte în momentul naşterii trei forţe reprezentate prin cele trei feluri diferite de fluid - Cosmic, Solar, Terestru - care vor lucra continuu asupra corpului noului venit la viaţă. Aceste trei influenţe sunt de fapt cele ''trei ursitoare'' pe care le intâlnim atat de des in tradiţia populară. Dupa felul cum au lucrat, tot asa va fi si corpul copilului -frumos, urat, normal sau anormal, inteligent sau prost, sensibil sau grosolan. Chiar dacă spiritul candidat la întrupare nu ar mai vrea să facă ce a acceptat sus  in Cer - anume ca el să-şi faurească un corp conform cu destinul său - o va face raza terestră, care aduce toata forţa, chintesenţa evoluţiei lui din vieţile anterioare şi care nu va ingădui - chiar de s-ar opune el - să construiască altceva decât ceea ce corespunde gradului său evolutiv.
Nu aşa stau lucrurile cu un spirit evoluat, care prin meritele şi cunostintele sale, are dreptul la fluide cu vibraţii mult mai înalte, deci, ''material de construcţie'' mai preţios, cu posibilităţi de alcătuire a corpului fizic care să-i redea mai just ceea ce doreşte şi gândeşte, un corp sensibil care va putea înregistra şi unele din
influentele lumilor invizibile.
Cine dirijeaza cantitatea de fluid de o calitate sau alta catre micul corp în formare? Marele Întrupător este cel care coordoneaza întreg procesul de întrupare, el adună anumite fluide din spaţiu (din raza terestră)şi le îndreaptă către spiritele care îşi construiesc corpul fizic. Asistente la acest proces - în spaţiu - sunt aceleaşi entităţi care au supravegheat dintru-început toată
această operă minunată. Totul este pregătit, ştiut, aşteptat. A sosit, în sfarşit şi momentul naşterii!”  
Valeriu Popa_ Naşterea şi Moartea
 
Un vis repetitiv şi obsesiv, dar plăcut, îl am de mulţi ani, şi anume că zbor la o înălţime destul de mare faţă de pământ, ocolesc cu multă dibăcie toate obstacolele întâlnite şi în final ajung într-un spaţiu cu stele luminate ireal şi nepământesc. Este o privelişte liniştitoare, şi teama de nereuşită, de necunoscut şi neant mă părăseşte. O linişte nedefinită pune stăpânire pe mine şi uit de tot.
Nu ştiu cum se termină toată această călătorie deoarece mă trezesc din vis cu părere de rău.
 
Nu, nu mi-am descoperit talente şi daruri pe care Dumnezeu îi înzestrează pe aleşii Lui, dar pot spune cu certitudine că ceva s-a întâmplat cu mine. Şi, ca să nu fiu acuzată că am suferit o traumă cauzată de moartea tatălui meu (care,în paranteză fie spus, a fost cel mai bun prieten al meu, cu care te cerţi mereu din nimicuri, dar pe care-l iubeşti până la defrişarea sentimentelor!), schimbarea produsă în viaţa mea a început cu ceva timp înainte de  aflarea veştii că în curând nu voi mai avea cui să-i spun tată! Schimbarea a venit ca un musafir poftit şi aşteptat, cu naturaleţe, fără să-mi bruscheze aşteptările şi traiectoria existenţială.
Am o sete lăuntrică nedefinită de a citi ca să cunosc şi nu neapărat de a găsi răspunsuri. Nu vreau răspunsuri la întrebări pe care nu ştiu să le pun deocamdată!

A nu fi capabil să opreşti fluxul gândurilor este o suferinţă teribilă, însă nu ne dăm seama de asta pentru că aproape toţi o avem. Şi de aceea o considerăm normală:
Eckhart Tolle 

Sunt un umil începător drumeţ spre calea Infinitului, legată la ochi, fără o călăuză, doar instinctul care mă împinge spre ceea ce  simt că este Divinitate.
Dumnezeu mi-a dăruit un strop de divinitate, şi ,în ameţeala mea, l-am pus deoparte fără să-i simt prezenţa până acum. Cred că încep să mă trezesc dintr-un somn prelungit care mi-a amorţit până la durere sentimentul Iubirii. Întotdeauna am considerat că a Crede înseamnă a Iubi, a iubi fără patimi, frică, represiuni şi obligaţii, a iubi cu dragoste, a iubi fără a crede că odată Cel de Sus te va răsplăti cu ceva! Trebuie sa Crezi şi să Iubeşti ştiind sigur că nu există nicio răsplată pentru nimic ce vei întreprinde!
Se spune că viaţa pe acest pământ este o călătorie, o treaptă de evoluţie sau involuţie a spiritului tău. Da, se poate, şi cred în ceea ce spun alţii mult mai documentaţi, dar eu simt că,  viaţa este fărâmă din fărâma de Divinitate care ne este sortită, este Darul cel mai de preţ care ni-l dă Dumnezeu şi care trebuie împărţită cu aceeaşi dragoste şi iubire cu care ne-a fost dăruită. Împărţită cu Iubire celui de lângă mine şi celui mai îndepărtat, împărţită duşmanului pe care nu trebuie să-l am, prietenului, celui în nevoie şi suferinţă si familiei. Şi asta pentru că viaţa este Iubirea Divinităţii, de aceea trebuie s-o preţuim, indiferent de suferinţele şi necazurile care ne copleşesc.

Ţi-ai văzut vreodată Adversarul?
MINTEA
Un instrument foarte puternic, aşa de puternic încât necesită atenţie şi conştientizare pentru folosire. Pentru că aşa cum poate fi folosit pentru a crea capodopere de frumuseţe şi armonie, el poate fi folosit şi pentru a crea monştri de dizarmonie şi suferinţă.
Sub Mintea de Suprafaţă există o minte mult mai tăcută, care percepe realitatea fără interpretarea gândirii. Ştie care este calea cea mai bună pentru noi şi ne-o comunică prin senzaţii şi sentimente. Funcţionarea sa nefiind bazată pe gândire şi dialog  interior, ci pe evaluarea energetică a momentului prezent, ea ne indică o cale fără a calcula procentul de câştig sau pierdere şi nu se aşteaptă la un anume rezultat.
Această minte nu are deloc nevoie să facă planuri sau proiecte cu termen de finalizare prestabilit deoarece nu foloseşte viitorul ca pe o modalitate de evaluare şi nu ia decizii bazându-se exclusiv pe baza de date creată de evenimentele trecute, fiindcă nu foloseşte trecutul ca model imuabil pentru prezent.
Giulio Achilli_ Sfidătorul





dacă în înscrisurile mele am pricinuit supărare cuiva, sau revoltă pentru neştiinţa mea, rog pe aceia să mă ierte şi să-mi poarte un gând curat şi pozitiv aşa cum, promit, voi face şi eu, căci nu va fi zi în care să nu încerc să fac viaţa mai frumoasă celor din jurul meu, şi nu numai!
Prin aceste rânduri, de acum sau altă dată, nu încerc să îndrum pe cineva sau să dau informaţii (pentru acest lucru doar recomand bloguri documentate şi înţelepte), ci încerc să scap de angoasele şi frământările ce-mi chinuiesc şi biciuiesc raţiunea ce odată îmi părea reală. Poate ca şi mine, sunt  alte spirite înlănţuite şi încastrate în realitatea noastră virtuală şi care încearcă printr-o zvâcnire să-şi găsească înţelegerea de care au nevoie. Lor să le daţi ajutorul.

Vreau vesniciei portile deschise toate
Sa-i  pot umbla pe orice parte
Intrarea-n ea sa nu-mi mai fie sigilata
Cu clipe care trec si se destrama-ndata

Vreau sa am varsta vesniciei in ceea ce sunt
Sa nu mai fiu o intamplare pe pamant
Sa trec prin moarte liber si neprihanit
S-ajung in inceputul care-i numai rasarit 

Arhip Traian Zeletin- vreau varsta vesniciei 



sâmbătă, 5 februarie 2011

Fara carne



Intotdeauna priveam cu o oarecare curiozitate spre cei care refuzau sa manance carne din diferite motive.
Dar motivul cel mai profund mi s-a parut cel legat de "sa nu ucizi chiar daca vrei sa te hranesti"!

Multi dintre noi privesc cu dragoste spre micile vietati care ne coloreaza viata, dar uitam complet de existenta lor cand ne umplem farfuria! Este un gest crud fata de aceste fiinte, dar este crunt pentru noi ca nu intelegem raul pe care ni-l facem singuri. Si care ar fi diferenta dintre a manca cu pofta o friptura  din pulpa de porc cu a manca o friptura din pulpa de om?! Sau a manca  ficat la gratar (din ce?)?

Si uite asa, fara niciun preaviz, m-am trezit intr-o dimineata si mi-am anuntat familia ca renunt sa mai consum carne de orice fel. Copilul meu (de 25 ani!) renuntase la carne de 2 saptamani, dar nu a incercat sa ma convinga sa renunut si eu. Au trecut de atunci 2 ani si nu simt nicio tentatie de a ma intoarce la vechiul obicei.

Mi-am folosit imaginatia pentru a-mi crea retele culinare proprii si in parte am reusit. Dar partea cea mai grea este de a avea sotul carnivor si a accepta sa se gateasca macare cu carne in casa, ba chiar mai trebuie sa fac chiar eu acest lucru (recunosc, ceva mai rar!).

Am fost educati sa crestem animale pe langa casa, sa le ingrijim, sa le doftoricim, daca este cazul, si chiar sa le botezam: pe porcut Ghita, pe curcan Ion, pe cocos Vasile, pe vacuta Joiana, si apoi, fara nicio remuscare, le omoram si le mancam! Priviti in ochi aceste fiinte si veti vedea ca au acceasi frica de moarte ca si noi!